Handbal de pe malul Săsarului până la cel al Tamisei, Ep. 4. CSM București și problema limitării numărului de jucători străini

de Radu Miclăuș

Am vizionat ieri cele două meciuri din Liga Campionilor la fete. CSM București a avut o șansă enormă de a se califica în Final Four, dar din păcate nu au reuțit. A avut și un arbitraj foarte bun. Din păcate, a avut doar două jucătoare care au contat: Neagu și Grubisic. În rest, mult sub posibilități, partea dreapta a fost inexistentă, iar centrul și pivoții pe aproape. Dar problema, ca de altfel a întregului sportului românesc, se află în totala ignoranță a acestuia, în ultimii 30 de ani, de către toate guvernările care s-au perindat. Și nu mă refer neapărat la finanțarea acestuia, ci mai ales la legislația din domeniu care este „antică și de demult”, restrictivă și făcută pentru interesele de moment a unei părți sau alta. Apoi, mai e vorba despre incompetența crasă a majorității celor care sunt în conducerile structurilor sportive, de la cluburi (mai puțin cele private) până la minister și COSR.

În celălalt meci al zilei de duminică putem spune că Rostov ar fi fost favorită clară prin calculul hârtiei, mai ales că juca ambele meciuri acasă. Nu a fost așa, Vipers dovedind că are o echipă în adevăratul sens al cuvântului, cu 3 jucătoare de excepție, Mork, Loke și Lunde, care la 41 de ani încă produce minuni în poartă. Dar se știe că portarii sunt mai longevivi, personal am jucat ultimul meu meci în cupele europene la 49 de ani.

Legislația interzice categoric orice discriminare bazată pe cetățenie sau naționalitate

În partea a doua a articolului voi vorbi despre un subiect care se pare că este mereu în atenția iubitorilor de handbal și a specialiștilor și mai ales creează controverse. Și anume, prezența (limitarea) numărului de străini în campionatele noastre. Din start vreau să menționez că la nivel de Uniune Europeană avem o legislație care garantează mișcarea liberă a sportivilor între țările membre, ei fiind incluși în categoria „lucrători”. Iar legislația interzice categoric orice discriminare bazată pe cetățenie sau naționalitate. Primul articol care îl menționez este Art. 18 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFEU) și care poate fi citit aici: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A12016E018 .

Apoi, Art 45. din același TFEU menționează cazurile în care se pot justifica restricții, acestea fiind: motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică. Articolul nu se aplică în unele situații din administrația publică. Sportul nu se încadrează în nici una din aceste categorii.

Art. 21 și 49 din TFEU garantează dreptul la liberă circulație și dreptul de stabilire în orice țară din UE. Art. 56 garantează libertatea de a presta servicii în orice țară din UE. Acestea se aplică și sportivilor profesioniști și semiprofesioniști (precum lucrătorii), instructorilor, antrenorilor și formatorilor (ca furnizori de servicii), sportivilor amatori (în calitate de cetățeni ai UE).

Într-o sinteză privind Art 165 TFEU privitor la sport (https://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l35002&from=EN ) se descrie libera circulație a sportivilor în UE, printre altele precizând: „Libera circulație a persoanelor este un principiu fundamental al UE. În sport, acesta asigură că, în general, profesioniștii și amatorii pot circula liber dintr-o țară în alta.

PRINCIPIUL ÎNSEAMNĂ CĂ NORMELE CARE IMPLICĂ DISCRIMINAREA DIRECTĂ, PRECUM COTELE PE BAZA NAȚIONALITĂȚII, NU SUNT PERMISE ÎN SPORTUL PROFESIONIST.

În practică, libera circulație poate face obiectul unor restricții limitate și proporționale, cu un caracter discriminator indirect, cu condiția ca acestea să aibă un obiectiv legitim și să fie proporționale. Acestea recunosc caracterul specific al sportului și includ:

–             dreptul de a selecta numai atleți și jucători naționali pentru reprezentarea țării;

–             necesitatea de a limita numărul participanților într-o competiție;

–             utilizarea de termene-limită pentru transferul jucătorilor în cazul sporturilor de echipă;

–             norme în materie de compensare pentru recrutarea și formarea tinerilor jucători.”

Nu în ultimul rând, hotarârea CJUE în cazul Bosman din 1995 a specificat cotele naționale sunt formă de discriminare directă astfel:

Articolul 48 din Tratatul CEE se opune aplicării unor norme adoptate de asociații sportive potrivit cărora, în cadrul meciurilor din competițiile pe care le organizează, cluburile de fotbal nu pot utiliza decât un număr limitat de jucători profesioniști resortisanți ai altor state membre.

Prin urmare, criteriile și taxele impuse de FRH pentru jucătorii străini sunt discriminatorii, iar ceea ce doresc alții, să fie impuse cote este și mai absurd. Din păcate, cluburile nu fac nimic și acceptă orice aberații venite de la Dedu și a lui „cooperativă”.

Impunerea cotelor și „înfierarea cu manie proletară” a cluburilor care au jucători străini și care prin urmare nu ajută naționala este o enormitate

Cum spunea și Constantin Căliman, impunerea cotelor și „înfierarea cu manie proletară” a cluburilor care au jucători străini și care prin urmare nu ajută naționala este o enormitate. Managerii cluburilor au cu totul și cu totul alte obiective și îndatoriri față de club și comunitatea locală unde funcționează decât să crească și să dea jucători la naționale. Cluburile sunt mândria unei comunități. O comunitatea dorește rezultate și să fie mândră de ceea ce are, motiv pentru care susține finaciar și moral un club. O grupare sportivă are meciuri și alte activități în comunitate tot anul și trebuie să-i facă fericiți pe membrii acesteia. Naționalele, bineînțeles, aduc și ele satisfacții (eventual), dar pe acestea le vezi de vreo două ori pe an, cel mai probabil la televizor, și nu ești susținător financiar. Că un club poate avea vreo 2-3 jucători în națională, este un motiv parțial de mândrie dacă la nivel de competiții inter-cluburi rezultatele sunt mediocre sau inexistente. Sincer, nu încălzește pe nimeni cu nimic.

Oricum, din observațiile mele, majoritatea contestatarilor jucătorilor străini, fie ei suporteri, fie ei specialiști, provin din zone și localități care nu au echipe. Sau au echipe cu rezultate modeste.

Problema principală a naționalelor pornește de la bază, de la lipsa unei strategii pentru sportul juvenil, de la lipsa tehnicienilor, a cursurilor de perfecționare a acestora și a lipsei pârghiei de recompensare a celor care produc talente. Activitățile sportive generale și specifice handbalului în școli, cluburile de copii și juniori trebuie să fie baza viitoarelor echipe naționale și nu cote puse din pix pe criterii ilegale și lipsite de bun simț. De asemenea, în situația actuală, la oricare natională de handbal aduci orice antrenor, rezultatele nu vor fi altele. De fapt, am avut și la masculin (Pascual) și la fete (Ambros) tehnicieni de renume mondial și cu ce folos…

Este imperativ să se pună capăt diletantismului care domnește la FRH de câțiva ani de zile, aleasă o nouă echipă capabilă de a crea și a implementa această strategie. Și mai ales răbdare și suport din partea tuturor, deoarece rezultatele vor apărea într-un interval de 8-12 ani, în cazul implementării strategiei. Dacă nu dăm un restart handbalului, în foarte scurt timp dispărem complet din peisaj.

Sursa foto: CSM București, Facebook / Sports Net